Unul din marile daruri cu care Dumnezeu a blagoslovit poporul nostru român este numãrul mare de sfinţi români, ştiuţi şi neştiuţi de noi, care strãlucesc precum stelele pe bolta cereascã a Bisericii. Printre aceştia, la loc de mare cinste se aflã Sfântul mucenic Sava, unul din primii martiri creştini care a trãit şi a pãtimit pe meleagurile Buzãului. În vechile calendare bisericeşti i se spune “Gotul”, nu pentru cã era got de neam, ci pentru cã el a trãit în ţinuturile din sud-estul ţãrii noastre unde în veacul al IV-lea se aflau goţii - popor migrator care pusese stãpânire pentru o vreme pe aceste meleaguri, unde a vieţuit şi Sfântul Mucenic Sava.

Faptul cã Sfântul Sava era strã-român, se vede clar atât din Actul martiric, cât şi din corespondenţa purtatã între Sfântul Vasile cel Mare cu Betranion - episcop de Tomis şi cu guvernatorul Sciţiei Minor: Junius Soranus, unde se fac multe referi la credinţa creştinã a strãmoşilor noştri. Sfântul Sava s-a nãscut în jurul anului 334, într-un sat din ţinuturile buzoiene, nu departe de râul Museos, numit astãzi Buzãu.

El a avut marea fericire sã se nascã dintr-o familie de pãrinţi creştini care, deodatã cu hrana trupeascã, i-au dat-o şi pe cea sufleteascã, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsã din copilãrie de dorul lui Hristos. Precum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşa dorea de mult Sava sã se împãrtãşeascã cu cele Sfinte în Bisericã. De mic copil a avut aceastã înclinaţie spre viaţa religioasã, trãind asemenea unui monah în sfinţenie şi ascultare de Bisericã.

Duhovnicul lui era preotul Sansala - pãrintele satului, al cãrui nume era foarte cunoscut pânã în Dobrogea, unde avea multe rude, la care gãsea ocrotire şi sprijin sufletesc, când se porneau persecuţtiile împotriva creştinilor. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântãrilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de bisericã, folosindu-l ca dascãl, desfãtând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Orice dar trebuie folosit spre slava lui Dumnezeu şi spre mângâierea celor din jur. Atunci când, din diferite motive, nu se sãvârşea Sfânta Liturghie în satul sãu, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzãu de astãzi, unde slujea preotul Gutticas. Cu trecerea timpului, Sava sporea tot mai mult în cele duhovniceşti.

În Actul martiric alcãtuit de un reprezentant al Bisericii din Goţia, din care fãcea parte, se aratã cã era “drept în credinţã; cucernic, gata spre toatã ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoştinţã, vorbind tuturor paşnic despre adevãr, fãcând sã tacã pe pãgâni, nesemeţindu-se, ci purtându-se cum li se cuvine celor smeriţi, liniştit şi negrãbit la cuvânt şi foarte râvnitor la tot lucrul bun”. Hrana lui era postul şi rugãciunea la care adãuga cuvântul Evangheliei lui Hristos. Era bun cu toatã lumea, încât toţi cei din sat îl iubeau, ba chiar şi goţii care stãpâneau aceste ţinuturi şi încã nu erau creştini. Imediat dupã edictul de la Milan, dat la anul 3l3 de împãratul Constantin cel Mare, a urmat o perioadã de linişte religioasã şi de refacere a vieţii bisericeşti. Creştinii ieşeau din catacombe la luminã, slujind lui Hristos.

Însã, dupã moartea împãratului Constantin cel Mare, a urmat din nou un puternic val de persecuţii împotriva creştinilor. Goţii pãgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stãpânite de ei. Pãgânii le impuneau creştinilor sã mãnânce din cãrnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi. În asemenea încercare mare, unii pãgâni, binevoitori, sfãtuindu-se între ei, ofereau unor creştini, rude cu ei, în faţa persecutorilor şi în public, carne nejertfitã în loc de carne jertfitã idolilor, spre a-i pãzi pe ai lor neîntinaţi şi a înşela pe prigonitori. Sfântul Sava a refuzat categoric acest compromis plin de vicleşug, spunând tuturor în public cã: “dacã cineva va mânca din cãrnurile acelea, fie şi nejertfite, acesta nu poate sã mai fie creştin”. Prin aceasta, Sfântul Sava cãuta sã-i fereascã pe creştini de a cãdea în cursa diavolului “care urlã ca un leu, gata sã înghitã chiar şi pe cei aleşi” (I Petru 5, 8). Într-o altã împrejurare, pãgânii, dorind sã salveze pe prietenii lor creştini, erau gata sã jure în faţa prigonitorilor cã în satul lor nu este nici un creştin. Dar Sava le-a spus: “pentru mine nimeni sã nu jure, cãci eu sunt creştin”. Credinţa lui era puternicã şi înflãcãratã.

În anul 372, nefiind slujbã religioasã de Sfintele Paşti în aceastã zi, deoarece preotul Sansala şi mulţi creştini se refugiaserã din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere sã serbeze învierea lui Hristos, împreunã cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arãtat un bãrbat foarte înalt şi strãlucitor la faţã care i-a zis sã se întoarcã în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a rãspuns cã preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Guttica. Deşi afarã era foarte frumos, dintr-o datã se porni o zãpadã imensã, care-i astupã drumul ca sã nu mai poatã merge mai departe. Atunci Sava a înţeles cã voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabã în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a sãvârşi slujba Sfintelor Paşti creştinilor care mai rãmãseserã. Când s-au revãzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, cã i-a ajutat bunul Dumnezeu ca sã mai slujeascã încã o datã împreunã de Sfintele Paşti.

În preajma Sfintelor sãrbãtori s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Pãgânii umblau din sat în sat, cãutând pe cei care mãrturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face sã se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a dupã Paşti, Atharid prigonitorul a nãvãlit în sat cu o ceatã de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansala acasã cu dascãlul Sava, ce se odihneau dupã o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu. În semn de dispreţ, acei pãgâni i-au dezbrãcat şi lovit cu nuiele şi bice, arãtând multã cruzime, lãsându-i aproape fãrã rãsuflare. Dumnezeu le-a dat tãrie şi rãbdare în aceste încercãri, încât, fãcându-se ziuã, Sfântul Sava zicea celor care-l prigoniserã amarnic: “Oare nu m-aţi purtat voi prin locuri arse, prin ascuţişurile cioturilor bãtându-mã? Vedeţi, însã, dacã pe trupul meu am vânãtãi de pe rãnile pe care mi le-aţi fãcut”? Dumnezeu Care face minuni şi care are grijã de aleşii Lui, l-a tãmãduit îndatã pe Sf. mucenic Sava de toate rãnile pricinuite. Prigonitorii l-au legat dupã aceea pe Sava între douã osii metalice foarte grele, unde l-au lãsat sã se chinuiascã o noapte întreagã. Între timp, prigonitorii adormind, o femeie, care s-a sculat dis-de-dimineaţã pentru a gãti bucatele celor din casa sa, s-a dus şi l-a dezlegat. Deşi era liber, el nu a fugit ci, dimpotrivã, a rãmas în apropiere ajutând acea femeie la munca ei. Dimineaţa, când a aflat Atharid despre acest fapt a dat poruncã sã i se lege mâinile şi sã fie atârnat de o grindã a casei. Nici aceste chinuri nu l-au fãcut pe Sava sã se lepede de Hristos, ci, dimpotrivã, şi mai mult se întãrea. Atunci când un prigonitor a aruncat în el cu un drug de fier, toţi credeau cã a murit, dar el, sculându-se, slãvea şi se închina lui Dumnezeu, spunând: “aceasta m-a durut atât de mult de parcã  m-aţi fi lovit cu un fir de lânã”. Atharid, vãzând cã nu poate sã-l facã pe Sava în nici un fel sã renunţe la credinţa lui în Hristos, a dat poruncã sã-l înece în apa Buzãului. Auzind aceasta, Sfântul Sava a strigat de bucurie: “Binecuvântat eşti Doamne şi preamãrit este numele Tãu, Iisuse, în veci. Amin. Cãci Atharid se osândeşte cu moarte veşnicã şi cu pierzare, iar pe mine mã trimite la Viaţa cea pururea viitoare, cãci astfel a binevoit Dumnezeul nostru”. Soldaţii lui Atharid, vãzând frumusetea şi nevinovãţia acestui tânãr creştin Sava, au încercat sã-l salveze de la înecare, motivând cã stãpânul nu ştie dacã-l vom slobozi sã plece unde va vrea. Auzind Sava aceste cuvinte le-a zis: “La ce vã folosesc aceste cuvinte? Faceţi cum v-a spus stãpânul vostru. Eu vãd dincolo de râu, ceea ce voi nu puteţi vedea. Îi vãd pe cei ce trebuie sã primeascã sufletul meu şi sã-l ducã în locaşul mãririi; aşteaptã numai momentul când va fi despãrţit de trupul meu”.

Prigonitorii l-au luat şi l-au afundat în apa Buzãului, cãci avea legatã de gât o greutate mare. Murind astfel, prin apã şi prin lemnul ce-i era legat de gât, se exprimã prin acest fel îndoit de muncã cele douã simboluri ale mântuirii oamenilor: Botezul şi Crucea.

Dupã ce Sava şi-a dat duhul, oştenii l-au scos din apã şi l-au lãsat afarã neîngropat. Venind creştinii din apropiere, i-au luat trupul sãu sfânt şi l-au îngropat cu multã evlavie.

Vestea despre sfinţenia vieţii şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a rãspândit foarte repede pânã în Asia Micã, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a fãcut îndatã o scrisoare lui Iunius Soranus sã mijloceascã pe lângã episcopul Betranion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa. Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia cãtre Biserica din Capadocia, în care se spunea printre altele: “Aveţi grijã sã sãvârşiti Sfânta Liturghie în ziua când prea fericitul martir Sava a fost încoronat fãrã sã fi cunoscut ceilalţi fraţi, pentru care toatã Biserica ortodoxã şi apostolicã sã laude şi sã binecuvinteze pe Domnul Care a binevoit sã preamãreascã pe slujitorii Sãi”.

Sfântul Sava este un mãrturisitor al credinţei poporului nostru şi între alte neamuri. Ne bucurãm cã din neamul nostru Dumnezeu a ales aceastã mlãdiţã altoitã în Trupul lui Hristos, care este Biserica. El este un neîncetat rugãtor înaintea lui Dumnezeu pentru noi creştinii. Prin cinstirea Sfântului mucenic Sava, noi de fapt îl cinstim pe Dumnezeu, care este minunat întru Sfinţii Sãi. Amin!