PREOTUL, PĂRINTELE, PĂSTORUL DE SUFLETE, ROMÂNUL, OMUL MILEA NE VORBEŞTE… „Omul, care este încununarea creaţiei Cosmosului, a fost de la început foarte bun. Acest mare adevăr îl descoperim în Biblie – Cartea lui Dumnezeu, chiar pe prima pagină a ei citim la Facere, I, 31: după ce Dumnezeu a creat lumea nevăzută şi pe cea văzută (materială), a constatat că „este bună foarte”. În Evanghelia după Matei, la capitolul 19, citim că un tânăr a venit la Iisus într-o zi, cu această întrebare vitală, valabilă pentru noi toţi: „Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?”. Iar El a zis: „De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile” (Matei 19, 16-17). Binele se identifică cu Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă pe toţi la bine. Ne vorbeşte pe limba noastră. El se adresează conştiinţei noastre. Sfinţii Părinţi spun: „glasul lui Dumnezeu din noi este conştiinţa”, pe care trebuie să o păstrăm mereu curată, trează, vigilentă, iubitoare de cele sfinte, plină de încredere în Dumnezeu, Existenţa supremă. În Apocalipsă, ultima carte din Sfânta Scriptură, citim: „Iată stau la uşă şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20). Din acest verset biblic rezultă clar că pe toţi ne cheamă Dumnezeu, doreşte să fim cu El, ne invită la Cina Lui cea sfântă, care este „masa bucuriei sfinte”. Cea mai bună mâncare din lume este „Sfânta Împărtăşanie”. Chemarea lui Iisus ne face mai buni. Bunătatea se câştigă în timp. Ea se experimentează mereu. Experienţa binelui trebuie împărtăşită şi altora. Monahul Nicolae Steinhardt de la mănăstirea Rohia avea o vorbă de duh, plină de adevăr: „dăruind vei dobândi”. Vă mulţumesc tuturor pentru această frumoasă şi atrăgătoare invitaţie, de a vorbi despre „Chemarea la bine”. Nădăjduim în mila lui Dumnezeu, ca să ne lumineze, să ne dea putere şi har, să vorbim cu inima şi cu sufletul despre această temă actuală: „Chemarea la bine”. Să ne lăsăm cu toţii în mâna lui Dumnezeu. Să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu să ne învăluie, să ne inspire, să ne grăiască „cuvântul adevărului”. (…) În lumea în care trăim există lumină şi întuneric, bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Nu există spaţiu intermediar, nu există purgatoriu, cale de mijloc; ori eşti fierbinte pentru Hristos, ori eşti rece. În viaţă poţi deveni înger sau diavol. Depinde de fiecare ce alege în virtutea libertăţii cu care ne-a creat Dumnezeu pe noi toţi. Atunci când aprind lumina şi stau în lumină, încep să devin luminat, am faţa luminată şi mă umplu de lumină. Atunci când mă apropii de căldură, devin cald, mă umplu de căldură. Îmi este bine. Mă simt confortabil. Aşa se întâmplă cu noi când alegem să facem binele; noi devenim buni, luminoşi. (…) Cuvântul credinţă poate fi înlocuit perfect cu un alt cuvânt din Dicţionarul Limbii Române: bunătate. Dacă nu avem bunătate, pe care să o arătăm în fapte de milostenie, degeaba ne lăudăm cu credinţa noastră, fie ea chiar ortodoxă. De multe ori am fost întrebat: ce m-a determinat să lucrez în domeniul social, în filantropie? De unde am început? Cine mi-a dat acest imbold, să trăiesc pe acest drum al slujirii lui Dumnezeu şi al oamenilor? Cum am răspuns eu la aceste chemări? Eu provin dintr-o familie numeroasă, am fost 12 fraţi: 8 băieţi şi 4 fete, având ca părinţi pe Gheorghe şi Veronica, plecaţi de multă vreme în lumea de dincolo. Ei mi-au fost primii mei profesori pe calea binelui, în şcoala binelui. Am trăit în vremea comunismului, când erau lipsuri multe: umblam desculţi de multe ori în cursul săptămânii, ca să păstrăm încălţămintea curată şi bună pentru a merge la biserica satului. Sunt din Câmpeni, care, până să vină comuniştii la putere, se numea Bădenii Miluiţi, din judeţul Buzău. Atunci când vedeam pâine albă pe masă, ziceam că este cozonac. În mintea mea de copil, atunci am zis: Doamne, dacă mă fac mare, vreau, cu ajutorul Tău, să fiu alături de cei săraci, să le fac viaţa mai uşoară şi mai frumoasă. Un alt moment care m-a marcat mult, ca să merg pe drumul filantropiei în viaţă, să pun accent deosebit pe asistenţa socială a persoanelor defavorizate a fost intrarea mea, ca elev seminarist, în 1975, la unul din cele mai vechi Seminarii Teologice din ţară: cel de la Buzău. Aici am avut profesori deosebiţi, care m-au format pentru viaţă, pentru Biserică, pentru ţară şi cărora le port o veşnică recunoştinţă. Unul dintre aceştia a fost părintele profesor Iorgu Constantinescu, care ne preda şi Studiul Noului Testament. Într-o zi, în anul I, când ne-a predat Evanghelia după Matei, a insistat mai mult pe pilda înmulţirii celor 5 pâini şi 2 peştişori. Mi-a rămas în minte acel verset, rostit chiar de Mântuitorul Hristos: „Daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16), adresat către Apostoli. Atunci am înţeles limpede că preotul are această chemare de sus, această îndatorire, să se ocupe cu aceeaşi dragoste atât de sufletele oamenilor, cât şi de nevoile trupului şi de tot ce îi trebuie unei persoane, ca să poată trăi bine pe acest pământ. Acesta a fost momentul zero al hotărârii mele de a mă dedica filantropiei. A fost un click, o resetare pentru toată viaţa. Imediat după Evenimentele din Decembrie 1989, am înfiinţat, pe lângă Catedrala copiilor „Sfântul Sava de la Buzău”, o Fundaţie pentru copii, închinată Sfântului mucenic Sava. Fundaţia activează simultan pe trei direcţii: social, cultural şi misionar. Am început de la zero. Am primit de la Primăria municipiului Buzău o clădire foarte veche, ruinată. Cu ajutorul voluntarilor din Biserică am reuşit să o renovăm şi să amenajăm aici o Cantină socială pentru „copiii străzii”. După 1990, foarte mulţi tineri care proveneau în mare parte de la orfelinate erau pe străzi, deoarece Statul, după ce aceştia împlineau 18 ani, îşi lua mâna de pe ei. Un al doilea proiect a fost un Campus pentru copii în munţii Buzăului, în localitatea Bisoca, destinat în primul rând acestor tineri defavorizaţi. În fiecare an, aici, la Bisoca, care este o „gură de rai”, găzduim şi hrănim gratuit în jur de 1500 de persoane, cărora le aducem bucurie. Mulţi copii şi tineri provin din centrele de plasament, dar şi din parohiile nevoiaşe. Preoţii cunosc cel mai bine parohia, familiile, de aceea le-am cerut ajutor, ca ei să selecteze grupurile vulnerabile şi să le însoţească în aceste tabere atât la Bisoca, cât şi la Maliuc, în Delta Dunării, unde avem o altă locaţie destinată în mod gratuit acestor copii şi tineri defavorizaţi – în jur de 500 în fiecare an. E tare frumos în Deltă. Aici am organizat cu fiecare serie de copii un concurs de pescuit: cine prinde cel mai mic peşte obţine premiul I. Un alt proiect de suflet a fost înfiinţarea primului cămin de bătrâni, la Câmpeni, judeţul Buzău, pe care l-am numit generic „abandon la puterea a 4-a”. De ce această sintagmă? (1). Aşezământul a fost amenajat într-un sat abandonat; dacă mai rezista un an regimul comunist, satul urma să fie strămutat; mai erau doar câteva familii de oameni, satul era părăsit şi arăta jalnic. (2). Aşezământul a fost amenajat într-o clădire abandonată, fosta clădire a Primăriei. Până să vină regimul comunist la putere în România, sediul Primăriei era la Câmpeni, în această clădire. Pentru că sătenii s-au opus cu vehemenţă colectivizării, organizând o revoltă, Primăria a fost mutată în altă localitate, în Amaru, iar această clădire, cu timpul, s-a ruinat, a ajuns abandonată. (3) Primii beneficiari ai Aşezământului social erau femei abandonate, unele fără nicio rudă apropiată, altele abandonate chiar de copiii lor, care plecaseră la muncă în străinătate. (4). Aceşti bătrâni abandonaţi, la început au fost îngrijiţi de tineri abandonaţi din centrele de plasament. Iată deci ce înseamnă abandon la puterea a 4-a! Acest Aşezământ a împlinit anul acesta 24 de ani; este plin de viaţă, frumos, spaţios, cu multe lucruri inedite: are o mică grădină zoologică, un muzeu militar în aer liber, dotat cu un avion şi un vaporaş, o grădină mare, cu legume, cu flori. Toate proiectele noastre sociale au apărut ca necesitate. La începutul activităţii Fundaţiei, m-am gândit la amploarea proiectului social. Am început cu o sămânţă, „Cantina socială”, care a rodit înzecit, a devenit un copac mare, cu multe ramuri, adică proiectele sociale: 4 cămine de bătrâni – mai avem la Ulmeni, la Năeni, tot într-o veche clădire, fostul CAP (Cooperativa Agricolă de Stat), la Moşeşti, comuna Robeasca, într-o fostă şcoală abandonată şi recent, trebuie să dăm drumul unui Aşezământ destinat mamelor văduve de preoţi şi de monahi, cât şi preoteselor văduve. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mai avem un Centru social de urgenţă: „Violenţa în familie”, destinat victimelor din familii, în special femeilor. Am preluat o unitate militară dezafectată, în Baba Ana, localitate pe frontiera judeţului Buzău cu Prahova, pe care am destinat-o oamenilor străzii. Aceste persoane defavorizate şi-au găsit un loc stabil, liniştit, dotat cu toate cele necesare, unde se practică deviza cunoscută: „roagă-te şi munceşte”. Aici se aplică autogospodărirea. Alte proiecte viabile ale Fundaţiei „Sfântul Sava” sunt: un Centru After-school „Sfântul Sava”, un Centru de pregătire profesională (pentru meseria de croitor), un Centru de voluntariat, un sat dacic, la Năeni, care este un proiect social, de istorie şi de trăire a tradiţiilor strămoşilor noştri daci (acolo sunt case din lut, lemn, piatră; stână; loc de pescuit; livadă; muzeu – toate pe un deal din comuna Năeni). Oamenii trăiesc acolo în simplitate şi cu bucurie în credinţa ortodoxă, îmbrăcaţi ca dacii. De asemenea, avem o Bibliotecă de carte religioasă, închinată lui Dionisie Romano, ierarh cărturar, unionist şi printre primii membri de onoare ai Academiei Române. Avem în construcţie un Centru multifuncţional în comuna Mărăcineni din judeţul Buzău şi refacem o clădire care a aparţinut companiei Petrom, cu scopul de a înfiinţa în ea o tabără de pictură şi sculptură în localitatea Plopeasa din judeţul Buzău. Avem şi în Republica Moldova (Basarabia) în lucru, o „Casă a prieteniei”, un Campus pentru tinerii de pe ambele maluri ale Prutului, în raionul Soroca. Inima, la toate proiectele noastre, este „Bisericuţa copiilor <Sfântul Sava>”, fără de care nu puteam face nimic. Aici am descoperit inspiraţie, putere, ajutor. Aici am descoperit voluntari, creştini cu inimă bună, care au răspuns chemării la bine. Datorez totul lui Dumnezeu, care este mare şi bun cu mine şi, de asemenea, voluntarilor din Biserică şi nu numai, care m-au ajutat cu timp şi fără timp, ca să realizăm aceste frumoase proiecte. Cheia succesului a fost voluntariatul şi autogospodărirea. La fiecare centru avem o microfermă care ne ajută mult pentru întreţinerea beneficiarilor. Mă simt legat sufleteşte de fiecare proiect, mă regăsesc în fiecare şi am multe amintiri frumoase cu fiecare din ele. M-am străduit să transmit tuturor bucurie, să îi îndemn să gândească pozitiv şi fiecare beneficiar să fie la rândul lui un lucrător al binelui. Le-am insuflat spiritul de comuniune, de solidaritate, de credinţă în Dumnezeu, dar şi de încredere între ei. Cu fiecare proiect social, mă conving şi mai mult, personal, că mare este Dumnezeu. El lucrează în toate şi peste tot. Eu doar Îl admir, cum lucrează efectiv în aceste proiecte, alături de toţi voluntarii din jurul meu. Fără ei nu putem face nimic, oricât de bine intenţionaţi am fi, oricâte idei frumoase şi proiecte minunate am avea. Fără credincioşi, fără voluntari, care au înţeles cât de importantă este lucrarea binelui pentru mântuire, nu realizam nimic. Din această frumoasă experienţă ca preot din anul 1985, am înţeles taina binelui, valoarea binelui. Am înţeles că binele trebuie făcut şi bine. De exemplu: e bine să ajuţi un sărac, dar nu trebuie să faci rău unui bogat, să-l omori, Doamne fereşte!, să-i furi din casă, iar apoi să mergi pentru a face fapte bune săracilor. Munca cinstită, banul cinstit trebuie folosit în lucrarea binelui. Nu trebuie să jucăm la loto ca să facem bine, sau la cazinou sau în alte locuri unde se câştigă uşor bani, fără de osteneală. Binele trebuie făcut şi material, dar şi sufleteşte. Binele poate fi făcut şi de cei săraci. În 1980, când eram student în Bucureşti, mergeam odată pe stradă cu poetul Ioan Alexandru, care avea 5 copii pe vremea comunismului. Ne aflam în dreptul bisericii Colţea. Pe trotuar era o femeie cerşetoare de etnie rromă. A întins mâna la noi. Din instinct, am băgat mâna în buzunar, dar nu am găsit nimic; eram un student sărac. Poetul Ioan Alexandru a căutat şi el şi nu a găsit nimic. Atunci el a făcut un gest extraordinar, care m-a mişcat profund. A îngenuncheat lângă acea femeie săracă, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o pe frunte şi a făcut o mică rugăciune pentru ea. Femeia a început să plângă, şi eu la fel. Lacrimile îi curgeau din ochi. Ea ne-a spus: „Domnilor, niciodată n-am simţit atâta bunătate de la cineva! Aici stau mereu pe stradă, ca cerşetoare; unii îmi aruncă cu dispreţ un bănuţ, alţii un covrig uscat, dar nimeni până acum nu m-a îmbrăţişat şi nu mi-a vorbit atât de frumos, în genunchi”. Am înţeles atunci că orice sărac poate face fericit pe alt sărac. Binele trebuie făcut oricând. Nu există un calendar al binelui, o zi anume când trebuie să faci bine. El se face 25 din 24 de ore, adică tot timpul să avem gânduri bune, vorbe bune, fapte bune. Binele trebuie făcut necondiţionat. Să evităm total ideea: „îţi dau ca să-mi dai”; te ajut ca să mă ajuţi. Binele nu este comerţ. Binele nu este reclamă. El se face cu discreţie totală: „Să nu ştie stânga ce face dreapta” ne spune chiar Mântuitorul Hristos. Binele trebuie făcut în numele lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, căpătând astfel valoare, eficienţă, bucurie. Se află o mare deosebire între umanism şi filantropia ortodoxă pe care o promovează Biserica. În filantropie descoperim jertfa de sine, dragostea, bucuria. În umanism aflăm că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care se împotriveşte lui Dumnezeu nu-l poate iubi pe semenul lui din toată inima. Face totul formal. Îi lipseşte fondul spiritual, duhovnicesc. Un elev m-a întrebat odată la ora de Spiritualitate: de ce nu poate exista credinţă vie fără fapte bune? Înainte de a-i răspunde, i-am întrebat pe toţi elevii din clasă: există împărtăşanie fără oficierea Sfintei Liturghii? Răspunsul este clar: nu. Sfinţirea Împărtăşaniei se face doar în cadrul Sfintei Liturghii. La fel şi faptele bune, se fac în duhul credinţei. Nu putem separa credinţa în Dumnezeu de fapta bună. Izvorul binelui este Dumnezeu. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L putem separa de viaţă. Dumnezeu este viaţă şi viaţa este legată de Dumnezeu. La fel şi credinţa religioasă este legată de bine, şi binele te duce cu gândul la credinţă. Cine are credinţa vie în Dumnezeu, acela este gata să facă bine oricui, oricând şi din toată fiinţa. Credinţa în Dumnezeu este motorul binelui. Credinţa în Dumnezeu sacralizează binele. Pomul bun se cunoaşte după felul roadelor. Dacă întâlnim mere mici, uscate, viermănoase, înseamnă că pomul are o problemă. El nu este bun. Ca să faci ceva bun, trebuie să fii bun. Un om rău nu poate face ceva bun. Diavolul nu a făcut niciodată bine cuiva, pentru că el este răul absolut. El, fiind rău din fire, face mereu numai rău. Credinţa vie în Dumnezeu se legitimează prin faptele bune care o autentifică. Aşa cum ştampila certifică, confirmă, argumentează semnătura făcută pe un document, la fel şi credinţa este certificată, autentificată de faptele bune, făcute în numele lui Dumnezeu. Botezul în afara Bisericii nu este botez, ci doar o simplă spălare cu apă, care curăţă numai trupul. La fel şi faptele umanitare, făcute fără credinţa în Dumnezeu, sunt doar fapte umane fără valoare de mântuire. Sfântul Antonie cel Mare zice aşa: „Fă binele şi aruncă-l în mare”. Cu alte cuvinte, să facem binele cu timp şi fără timp, fără a ne lăuda cu el. Fără de Dumnezeu nu putem face nici un bine nici nouă, nici altora. De multe ori sunt întrebat: „Ce faci, Părinte?”. Din instinct răspund: „Umbră pământului”. Dar am cugetat mai adânc la aceste vorbe şi mi-am dat seama că noi, oamenii, nu putem face nici măcar umbră. Ca să fie umbră, trebuie să fie mai întâi soarele. Dacă nu este soare sau lumină nu poţi vorbi de umbră. Deci am înţeles bine că noi nu putem face nimic dacă nu ar fi Dumnezeu. Să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, pentru a putea face binele. Această împreună-prăznuire omagială, a părinţilor şi a copiilor, în comuniunea sfântă a familiei, precum şi omagierea filantropilor, adică a persoanelor dedicate slujirii binelui este binevenită. Ideea îi aparţine Patriarhului Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, care ne îndeamnă pe noi toţi la „Liturghie după Liturghie”, adică să facem binele celor din jur imediat după terminarea Sfintei Liturghii. În Biserica primară, orice liturghie se încheia cu o „agapă creştină”, cu „masa bucuriei” oferită săracilor de către cei credincioşi care au stat mai întâi la Sfânta Liturghie. Acea „agapă creştină” îşi are izvorul, puterea în Cina cea de Taină, pe care Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu ne-a oferit-o din iubire pentru noi toţi. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă în Sfânta Evanghelie: „Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea (adică moartea), când nu veţi mai putea lucra”. Binele se face acum, pe timpul vieţii. Noi nu putem împrumuta faptele bune, nu le putem lua de la alţii, aşa cum au încercat acele cinci fecioare nebune, care s-au adresat celor înţelepte (credincioase): „Daţi-ne din untdelemnul vostru (faptele voastre), căci se sting candelele (sufletele) noastre” (Matei 25, 8). Fundaţia „Sfântul Sava” este un experiment al binelui făcut în Biserică, prin Biserică şi cu Biserica. Vremurile pe care le trăim ne cheamă să lucrăm binele cu timp şi fără timp, oricând şi la oricine. Mare este Dumnezeu!”